Clasa politică sau ce-o mai fi şi asta? (I)


În presă se obişnuieşte să se opereze cu clişee. Nu cu noţiuni şi concepte bine definite, ci cu clişee confuze, definite convenabil pentru a putea fi folosite mai lejer în manipularea informaţiei conform dorinţelor aşa-zişilor formatori de opinie.
Lansate dintr-o parte a spectrului politic, culmea e că sfârşesc prin a fi folosite de toată presa, fără prea mult discernământ.
Cel mai bun exemplu este acest clişeu, clasa politică. Societatea a fost considerată a fi compusă din clase şi pături sociale odată cu apariţia marxismului. Sigur, s-a folosit drept criteriu, poziţia unei categorii în raport cu mijloacele de producţie pentru a se decreta apartenenţa la una din clasele: „muncitoare”, „ţărănimea muncitoare”, „burghezo-moşierimea”. De pătura intelectualităţii ţineau toţi cei ce nu erau implicaţi în producţia de bunuri materiale, cei din învăţământ, administraţie, sănătate etc. Prin extensie, deşi provenind din sectorul productiv, dar nemuncind fizic, era considerată şi aşa-zisa intelectualitate tehnică, inginerii, specialiştii de toate felurile.
Categoria ziariştilor, provenind dintre ziariştii dinainte de 1989, n-au putut renunţa la poziţia favorită de care se bucurau în acele vremuri, când erau grupaţi pe publicaţii, dar rămaşi fără îndrumare s-au împrăştiat care încotro şi s-au alipit unor direcţii politice. Toţi se considerau a fi formatori de opinie şi nu renunţau la această postură sub niciun motiv. Îmi amintesc de 15 septembrie 1968, la începerea şcolii, când deschiderea anului a fost făcută de un ziarist de la Scânteia, care a venit să ne explice ce s-a întâmplat cu invazia din Cehoslovacia şi care era poziţia României în problemă; Cu ceva ani în urmă, tot aşa, un ziarist de la România Liberă parcă, ne explicase cum era cu planul Valev. Ei veneau şi răspândeau lumina adică.
Nimic mai normal deci ca după 1990 să opereze cam cu aceleaşi noţiuni. Cum însă clişee ca „clasa muncitoare” erau depăşite, a trebuit ca cineva să asezoneze noţiunea de clasă, ţinând cont şi de încărcătura ideologizantă, şi aşa ne-am pricopsit cu clişeul ăsta „clasa politică”. Asta s-ar vrea a fi compusă din „politicieni” care ce să vezi, nu erau şi nu sunt decât în mică măsură încadraţi corect, din moment ce proveneau şi provin din toate categoriile sociale, mulţi dintre ei oameni simpli, fără pretenţii deosebite, dintre care unii au nimerit absolut întâmplător în ciorba asta pe care o numim politică. Compoziţia fiind eterogenă, şi obiceiurile şi năravurile sunt diferite, caracteristice întregii societăţi. Personal, când aud pe vreunul că toţi sunt hoţi, consider că asta e părerea unui hoţ
Dacă ar fi ţinut măcar cont de criterul numeric, i-ar fi zis „pătura politicienilor”, da’ n-ar fi sunat la fel de convingător. Apoi s-a făcut mult caz de vorba aia, cum că politica e curvă şi-n final cam atâta ştie cetăţeanul neavizat despre politică. Cum vede pe unu’ că e cam cutră zice: Aha, ăsta-i politician versat! Unuia, golan jmecher, îi zic „animal politic” şi uite-aşa, nu mai e puţin şi toată fauna mahalalelor şi golanii din port devin „politicieni”. Da-n general, de la politicieni lumea se aşteaptă să mintă, să fure cât cuprinde şi să nu se ţină de cuvânt Doamne fereşte! Asta-i imaginea creată de o parte din presă. Ciudat sau nu, clişeul de „clasă politică” a fost preluat de toată presa, fără să observe unii capcana. Mai nou, „clasa politică” e o apă ş-un pământ. Dar despre asta vedea-vom cu altă ocazie!

Anunțuri

Nici pentru el nu mai e timp. Îi spuneam Virusache…


Câte unul, câte unul, dispărem şi de pe net, că şi ăsta-i tot aşa cum e şi lumea… trecătoare.
Pescar fiind el, aş fi fost tentat să nu cred, dar ştiu că a suferit din greu. Şi-şi ia rămas bun de la noi aşa cum ne-a obişnuit, în versuri.
….
Dragi prieteni, “bulivari”
Am petrecut clipe mari
Va rog nu va suparati
Daca vreti nu ma uitati
Dar acum va parasesc
N-o fac pentru ca doresc
Vreau nu vreau am acceptat
Si am luat ce mi s-a dat
Dar pentru ca toti murim
Sper sa’ne reintalnim…
+
Marinescu Ion Gabriel, alias “Virusache” s-a stins ieri…
Dumnezeu l-a iertat şi-l va odihni!
Virusache, ai grijă, păstrează nişte locuri mai…

Despre Oltchim şi nu numai


Prin luna septembrie 2012, pe când subiect în discuţie era privatizarea Oltchim cu Dan Diaconescu în direct, am citit un comentariu pe un blog, care ieşea şi din topicul la care participa şi din nivelul la care se purtau discuţiile acolo. L-am copiat şi l-am arhivat. Şi bine am făcut, blogul în cauză a fost desfiinţat, iar autorul comentariului a plecat dintre noi. Zilele trecute, citind un articol intitulat „Un eşec guvernamental: Oltchim” mi-am amintit de comentariul arhivat cu luni bune în urmă, care cam temperează poziţiile oarecum politicianiste de genul „cine-i de vină?!” Fie aceasta o restituire.

Bibliotecaru 28 septembrie 2012, 09:46

Nimeni în România nu spune de ce totuşi ţara noastră nu mai are industrie, de ce se dă totul la fier vechi.

După revoluţie s-a trecut la economia de piaţă, asta cel puţin pe hârtie… nu s-a făcut însă nici un fel de schimbare de paradigmă economică.

Ce şi-au spus politicienii, trecem la economia de piaţă şi scăpăm de responsabilitate, în economia de piaţă vine privatul şi el se descurcă singur.

Din nefericire această atitudine nu putea duce decât la distrugerea întregii industrii pentru a se reconstrui, eventual, una nouă… pe măsura posibilităţilor unei ţări care nu are absolut deloc capital privat.

Ce înseamnă economia centralizată?
Înseamnă că ştiind ce populaţie am, ştiind aproximativ şi cum va evolua aceasta, ştiind şi consumul specific „pe cap de locuitor”… cineva poate calcula aproape exact cât şi ce va consuma România în fiecare an de acum în 50 de ani. Evident, previziunea se înrăutăţeşte pe măsură ce trece timpul, dar nu atât de mult încât o data la cinci ani (iată, cum apare şi rostul Congreselor PCR) să nu poţi să le ajustezi.

Guvernul care conduce economia centralizată ştie câţi pantofi se vor cumpăra la anul, câţi peste doi ani… câţi peste 50 de ani. Cu alte cuvinte cunoaşte şi nevoia capacităţilor de producţie pentru pantofi. Cunoaşte însă nu numai atât, ci şi nevoia de piele, de înlocuitori de piele, de tălpi, de cauciucul care intră în tălpi, de clei, de maşini de cusut, de maşini de presat, vopsea… De aici cunoaşte şi necesarul pe orizontală, vaci, oţel, petrol, forţă de muncă…

Iată că un guvern în economia centralizată poate să stabilească nu numai ce fabrici şi uzine trebuiesc, nu numai necesarul de materie primă şi forţă de muncă, dar şi conexiunile dintre ele, etapele în care acestea trebuiesc realizate, pentru că nu ai ce face cu o fabrică de încălţăminte dacă nu ai o tăbăcărie care să ofere materia primă, dar nici cu tăbăcăria făcută cu 10 ani înainte de fabrica de încălţăminte pe care o deserveşte.

Economia centralizată are două mari hibe (că altfel această proiectare sună extrem de bine).
1. Se adresează economiilor închise (cu exporturi-importuri) controlate.
2. Este o economie inovativă (după cum câte un inginer venea cu o inovaţie) şi nu evolutivă, pentru că nu există o concurenţă care să provoace noul şi evoluţia (motivul pentru care în occident produsele erau mai arătoase şi cu o tehnologie mai avansată).

Problema tuturor acestor mamuţi de producţie este inexistenţa condiţiilor de economie centralizată. Industria şi consumul intern s-au restrâns spre zero şi atunci ele nu mai au pentru cine produce. De asemenea şi sursele de materie primă au dat faliment pentru că ele sunt proiectate pentru a asigura materia primă către obiective care nu mai există.

OLTCHIM are deci mai întâi o problemă de asigurare a materiei prime ce nu poate fi rezolvată prin ARPECHIM, asta pentru că nici ARPECHIM nu poate funcţiona la o cincime sau o zecime de capacitate pentru a furniza materia primă pentru OLTCHIM. De asemenea OLTCHIM are o problemă de desfacere, pentru că nici el nu poate funcţiona la o mică parte din capacitate. Singura soluţie pentru industria Românească de dinainte de 1989 este un plan prin care ea ar ajunge la o formă a producţiei la nivelul şi organizarea de dinainte de 1989. Altfel… cheltuim degeaba cu ele. Pe de alte parte, economia Românească nu poate începe de la zero pe principiile „economiei de piaţă” pentru că, după 22 de ani, încă nu s-a făcut acumularea primitivă de capital. Bogaţii României au averi de carton şi începutul crizei din 2009 a arătat cum, în numai câteva luni, cineva poate ajunge la mai puţin de un sfert de avere fără să vândă nimic.

Suntem într-un cleşte al inactivităţii şi condamnaţi la robie, fără să fim vinovaţi nici de economia centralizată şi nici de economia de piaţă.

Menţionez că nu am intervenit cu nimic în text.