Felicitări, Monica Tatoiu!

Anunţat cu surle şi trâmbiţe, la emisiunea Stoiceascăi, 100 minute, „dizidentul” Constantin Răuţă, a cărui condamnare la moarte de care-a făcut rost prin 1973 nu i-a fost revizuită, deşi pedeapsa cu moartea a fost abolită în România, şi-a făcut apariţia în studioul Antena 3, împreună cu Monica Tatoiu şi Alina Gorghiu.
Deşi subiectul emisiunii nu mi s-a părut câtuşi de puţin atrăgător, am ascultat răbdător cum se lăuda Răuţă că el n-a trădat ţara ci că l-a trădat pe Ceauşescu, că el nici nu ştia ce-i aia DIE (am mai auzit pe unul Dăianu, fost ministru liberal, că fuga lui Pacepa i-a produs fericirea de a putea „scăpa” de obligaţia de a fi ofiţer DIE, iar altul, cu pretenţia de „intelectual de marcă” care căuta să ne povestească cum ajunsese el la DIE, în stagiul militar!! 😯 !).
După aia ne-a povestit cum DIE lucra pentru KGB, melodie dragă şi lui Pacepa, care uitase că fusese factor decident la înfiinţarea structurilor anti-KGB în cadrul DIE, celebre şi-n SUA. Mai mânca ceva borş dl Răuţă şi povestindu-ne cum jurământul militar pe care-l depusese domnia sa nu se referea la România, ci la poporul muncitor şi la conducerea de partid şi de stat.
Când Stoiceasca se pregătea să dea tonul la declanşarea şuvoiului de lacrimi vărsate de mila invitatului, vocea Monicăi Tatoiu m-a făcut atent, când am auzit-o afirmând că de fapt dl. Răuţă nu l-a trădat pe Ceauşescu ci şi-a trădat propriul jurământ depus ca militar. Culmea e că a ţinut-o aşa şi n-a admis să fie contrazisă.
Ce să zic, ultimul lucru la care mă aşteptam era să ajung să susţin ceea ce-a susţinut Monica Tatoiu! Dar trebuie să admit că rezonez cu cele afirmate de ea.
Nu prezintă niciun interes dacă dlui C-tin Răuţă îi va fi revizuită pedeapsa, oricum nu-l va executa nimeni, dar ce este cert este faptul că el rămâne un trădător şi este normal să existe o sentinţă care să-l deosebească de cei faţă de care s-a dorit diferit.

Publicitate

Bine, bine, o facem, da’ după aia?

Toată lumea ştie că lozinca fraza aia pe care unii şi-o amintesc ca pe un îndemn, de genul Trăiască lupta pentru pace!, scris la încheierea unei cereri, sau Trăiască PCR în frunte cu…, deasupra tablei în clasa de şcoală, scrisă cu cretă pe o fâşie de hârtie roşie, sau purtată pe un panou de către manifestanţii de la 23 August.
Ei bine, şi aia e lozincă, dar definiţia din DEX ne spune mai multe, ce-am spus până acum se-ncadrează doar la partea a doua a definiţiei, în timp ce, mai cuprinzătoare dar şi mai dificilă este prima definiţie din DEX:

LOZÍNCĂ, lozinci, s. f. Formulare concisă și pregnantă a unei idei, destinată să rețină atenția și utilizată pentru propagandă politică, publicitate etc. ♦ Placardă, afiș etc. pe care se află o inscripție cu un astfel de conținut. – Din germ. Losung.

Sub forma de „formulare concisă şi pregnantă a unei idei” găsim o mulţime de asemenea „obiecte”, ce nici nu par a fi de acelaşi fel. Sigur, după definiţie, formularea concisă este o calitate în comunicare, iar „concisă şi pregnantă”, cu toate că pare uşor pleonastic, ar fi idealul oricărui retor, carevasăzică”. Până aici nimic deosebit, toate bune şi frumoase, doar că să nu uităm să citim până la capăt: destinată să reţină atenţia, un fel de mantră, rostirea sau citirea ei fiind echivalentă cu apăsarea unui buton, iar efectul fiind acela că subiectul devine, brusc, vigilent deschis pentru ceea ce urmează, iar ceea ce urmează ar fi utilizarea lozincii pe care o găsim tot în definiţie: utilizată pentru propaganda politică, publicitate etc.
Excelent. Necazul este că dacă publicitatea e uşor de recunoscut, la TV reprizele publicitare fiind anunţate ca atare, propaganda politică nu este, din păcate, anunţată la fel. O găsim în presă, în blogosferă, la cafenea, peste tot unde există măcar un subiect dispus să nu bage de seamă despre ce e vorba.
Lozinca este concepută special pentru un public ţintă anume, de aceea este de mai multe feluri:
a. Cea pentru adepţi este mai simplă, poate fi formată dintr-un singur cuvânt cu efect declanşator, un fel de bec al lui Pavlov, ce declanşează salivarea câinelui la aprindere, celebra definiţie pentru reflexul condiţionat. Exemple pot fi multe, dar unul ajunge: numele Băsescu poate provoca urale sau huiduieli, funcţie de mediul în care este pronunţat.
Acum trebuie acceptată ideea că nu toţi cei declaraţi a fi înregimentaţi sunt în totalitate dispuşi să accepte ideea că ei trebuie să susţină necondiţionat, odată adoptată, politica formaţiunii din care fac parte. Există aici o categorie de lozinci cu acţiune transpartinică , care folosite acţionează asupra membrilor taberei adverse. Astfel, Nu uitaţi Minerii!, din aceeaşi categorie, va încrâncena, musai, mare parte a membrilor USL de apartenenţă PNL.
b. Cea pentru nehotărâţi e mai complicată, ea trebuie să conţină un truism care corespundă unor preocupări, aspiraţii , frustrări ale subiectului ţintă. Obligatoriu este ca aceasta să nu aibă, aparent, nicio legătură cu anumite interese ale unor cercuri, reprezentate de o formaţiune politică, să pară a nu fi politică. Deşi mesajul e foarte uşor de înţeles, odată descifrat el provoacă o „satisfacţie intelectuală” de genul: ce dom’le, credeai că nu mă prind? După aceea ea (cinstita lozincă) este dezvoltată, transformată într-o adevărată filozofie, de preferinţă în „tocşoaie” TV, unde diverşi invitaţi, în general analişti, imparţiali, ca tot românu’, o dezbat, fără ca niciunul din „specialişti” să observe că de fapt dezbat o lozincă, deci au devenit din material de îndoctrinare îndoctrinatori.
Exemplu tipic pentru acest tip de lozincă este acesta: Ce punem în locul lui Băsecu?!
Singurul care a demontat această lozincă a fost Mugur Ciuvică, cu celebra sa replică: Nu mi-am pus problema cine vine după Ceauşescu, dacă e bun sau e rău, dacă e de dreapta sau de stânga.
Probabil aici ar trebui ca cineva să strige EVRIKA!, cam acesta ar fi motivul pentru care nu s-a reuşit antrenarea unui număr mai mare de demonstranţi la manifestările ce ar fi trebuit să exprime nemulţumirea oamenilor, aceste lozinci stimulatoare de neîncredere şi incertitudine, pe care nimeni, dintre cei cu expunere suficientă vreau să spun, nu le recunoaşte ca atare şi nu încearcă să le demonteze. Culmea e că cei ce le dezbat au credinţa că desfăşoară activitate intelectuală.
Ce e adevărat este că atunci când “a explodat mămăliga”, nu s-a întrebat nimeni Bine, bine, o facem, da’ după aia? Mai mult ca sigur că dacă s-ar fi întrebat, Ceauşescu ar fi fost ales şi la al XV-lea Congres!
Dar câţi dintre noi ar exista, dacă părinţii şi-ar fi pus, la momentul decisiv, întrebarea aceasta?