Ce putem înţelege?


După lansarea unui apel la urgenţă, lansat de miniştrii de externe ai Germaniei, Franţei, Italiei, Olandei, Belgiei şi Luxemburgului, apel adresat bineînţeles Marii Britanii, conform căruia dacă tot a făcut-o lată cu referendumul, acu’ să facă bine să se grăbească, că dacă s-a votat Brexit, adică ieşirea, să facă bine să n-o lungească, ce să vezi?
După o reuniune a partidului conservator al lui Merkel, aceasta dă o declaraţie contrară. Astfel, „negocierile ar trebui să aibă loc într-un climat bun, profesional” (evident, este vorba de negocierile legate de Brexit UE-Marea Britanie). „Marea Britanie va rămâne un partener apropiat, cu care suntem legaţi din punct de vedere economic”, a mai declarat ŞEFA, neuitând să adauge că nu există nicio grabă ca Marea Britanie să invoce articolul 50 din Tratatul UE – primul pas pe care trebuie să-l ia pentru a pune în mişcare procesul de ieşire. „Este adevărat că nu ar trebui să dureze o veşnicie, dar eu nu mă lupt acum pentru un interval de timp scurt” mai z’se „liderul” german. (Reuters preluat de Agerpres). Cum s-ar zice pe la noi, a dat-o cotită!
Acu’, fiecare citeşte şi-nţelege ce vrea, nu că n-ar fi destul de clar, da’ dac-ar fi altfel la ce ne-ar mai trebui analişti de toate felurile?

Cine ne face reclamele?


Unde au învăţat ei limba română, nu se ştie, da’ cu siguranţă nu în România, sau au fost corijenţi.
De Laco. Cine-o fi ăsta care ne spune că: A colindat mult da’ n-a găsit nicăieri caşcaval bun ca acesta, care vezi verdele ierbii, albastrul cerului şi auzi clopotu’ vacii! Or e ştiut că clopot are biserica, vaca poartă un clopoţel cunoscut sub numele de talangă.
O altă reclamă, pentru serialul NCIS New Orleans, ne spune că n-avem încotro, ori ne predăm flăcărilor, ori „adăugăm combustibil peste foc”. Ăştia n-au auzit de expresia „a turna (a pune) gaz pe foc”.
O fi tradusă reclama din engleză? Da’ cine-o traduce cunoaşte limba în care-o traduce?
Cu ani în urmă, o translatoare complet străină de tehnică, traducea în română în loc de „arbore cotit”, „pomul cotit”. La vremea respectivă a făcut deliciul specialiştilor. Azi, se vede treaba că nici nu mai băgăm de seamă!
Deh, m-am trezit io!

 

 

Cum o dai, cum o suceşti, referendumu-l zbârceşti!


Şi a dat Dumnezeu şi s-a pronunţat sfânta CCR asupra constituţionalităţii reducerii pragului prezenţei la referendum, de la 50 la 30%. Că doară PDL e de-nţeles că face opoziţie, la urma urmelor e normal şi c-o face la CCR, anormal mi se pare că o face cu…. Da’ astea fiind datele problemei să vedem ce-avem noi aicea, vorba cântecului, noroc că mi-am luat alicea!
Păi PDL-u’ ca PDL-u’ are interes să pună talpă peste tot şi, având în vedere că cei cu naşu-n suflet sunt predominanţi la CCR, era de aşteptat că vor amâna aplicabilitatea noului prag de 30% cu un an. Deci noul prag la referendum este constituţional, da’ se poate aplica abia la un an de la introducere.
Bine, bine, s-au asigurat astfel că nu mai există pericolul suspendării lui Băse pentru încă o repriză. S-au asigurat şi că vor amâna adoptarea noii constituţii, rugându-se să fie valabilă şi vorba aia cu… boală lungă, moarte sigură. Problema e că Băse nu câştigă nimic din asta, ba pierde, că oriş’cât, el iese din scenă la anu’. El avea interes să-şi ţină referendumu’ lui, ăla cu 300 de parlamentari într-o garsonieră! Or, cu hotărârea pe care numai ce-a luat-o CCR-u’, tocmai de la ăsta şi-a luat Băse adio, că nici dracu’ nu speră să treacă referendumu’ băsesc pragu’ de 50% pentru a fi validat, nici dacă pe 4 iulie o să aflăm că mai suntem doar 18 milioane de toţi! Şi dacă legea asta o să iasă, să zicem, pe 15 septembrie, pragu’ putând fi aplicat la anu’ pe aceeaşi vreme (după 15 septembrie), mai fă Băse referendum, cu două luni înainte de alegeri!
Se poate spune, deci, că Băse a zbârcit-o, că şi-a dat cu stângu-n dreptu’, că singur, singurel, mă rog, cu ajutoru’ PDL-ului, şi-a tăiat creanga pe care stătea. Că USL-u’ o să ţină referendumul pentru noua constituţie odată cu alegerile prezidenţiale. Fără pagubă, că Constituţia, odată votată şi trecut referendumul, intră în vigoare aproape imediat şi, oricum, Băse va fi istorie. Şi ce istorie…!
Părerea mea e că de fapt el a devenit deja istorie. Mă rog, nu zic da spun! Că se vede treaba că oricum ar fi votat CCR-u’ tot în pagubă băsească era!

Unde arde, Soro?


O mulţime de speculaţii au ocupat şi încă mai ocupă spaţii largi în media, speculaţii legate de desemnarea consilierului pe probleme de securitate să semneze memorandumul în materie cu Secretarul Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse.
Ba că ar fi fost de competenţa Preşedintelui, ba a guvernului, că cine-i Fota să semneze el un document oficial cu Federaţia Rusă, ba s-a mers până a se spune că Băsescu şi-a tras un al doilea guvern la Cotroceni, consilierii lui fiind băgaţi la înaintare pe teme ce revin executivului.
Acu’ nu că ar fi Băse uşă de biserică, dar propaganda asta se înscrie în curentul criticării cu orice preţ, de fapt a lui Ponta, care, vezi bine, permite asemenea exhibiţii din moment ce-a semnat actul coabitării. Alţii se-ntreabă, în aceeaşi idee, dacă CSAT-ul ar avea dreptul să semneze înţelegeri internaţionale, dac-ar fi, adică, subiect de drept internaţional!
Bine, bine, dacă unele întrebări sunt puse pentru a se lămuri omul, păi atunci dl Mircea Paşcu, fost ministru al apărării, a cam trecut degeaba pe la un minister, orişicare-ar fi el. Da’ nu-i bai, să se lămurească omu’! Că subiect de drept internaţional este statul român, iar pe cale de consecinţă instituţiile statului român sunt îndreptăţite a semna înţelegeri cu instituţiile omoloage, pe problemele aflate în competenţă. În plus, conform tuturor uzanţelor diplomatice, semnatarii unor documente sunt situaţi la acelaşi nivel pe scara ierarhică în statul pe care-l reprezintă. Astfel Nikolai Platonovici Patruşev este secretarul Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse şi consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Putin, iar o funcţie relativ echivalentă în România o are Iulian Fota, ne place sau nu. Drept urmare, delegarea lui pentru a semna documentul este absolut legitimă, cât se poate de normală.
Sigur, deliciul reluării bâlbelor acestuia ne aminteşte despre calitatea consilierilor de la Cotroceni, ceea ce-i cu totul altă discuţie. Din păcate subiectele astea ne vin amestecate, calitatea lui Fota ca om şi competenţa ca funcţionar. În orice caz, nici vorbă nu putea fi ca memorandumul să fi fost semnat de Preşedinte, Prim Ministru sau vreun Ministru. Altfel, astea cu respectarea rangurilor la semnarea documentelor bilaterale sunt cunoscute şi la nivel de Asociaţie de Locatari!

A câta artă?


StudentăLaCursuri
Studiu individual, înainte de examen. O studentă conştiincioasă. Titlul materialului de studiu este edificator…

UPDATE
Hai să vă lămuresc misterul. Am putut constata că nu există niciun pericol să fim consideraţi rusofoni!
O fi bine?
E sigur că orice puşti ştie ce-i aia „MUIE”. Da’ câţi ştiu să citească un alt alfabet? Unu’ de lângă noi? Că greutatea e să citeşti, nu să cunoşti limba, că n-are nimeni dificultăţi în a înţelege ce-nseamnă „oralnovo sex”!

Să cujetăm!


Bogdan Teodorescu

Sunt foarte tentat să merg pe mâna lui!

Click pe poză dacă vrei s-asculţi ce zice!
UPDATE
Dacă aveţi răbdare să ascultaţi întreaga intervenţie a domnului profesor Bogdan Teodorescu, în cazul în care nu aţi făcut-o duminică seara, sigur nu veţi pierde nimic! O găsiţi aici: Punctul de Întâlnire

În rând cu lumea


Primesc prin e-mail, ieri, următorul mesaj:

UNESCO OPENS FREE DIGITAL LIBRARY

This is a gift!!!! You can check documents, pictures, maps completely free. Check the history of your country, continent!!!

SHARE THIS SITE:

http://www.wdl.org/

Dom-le, bucurie mare, e într-adevăr un cadou!
Hai repede să văd şi eu ce pot găsi acolo despre România, dând curs îndemnului „check the histori of your country…”. După ce mă dumiresc cum să umblu pe site şi cum să caut, găsesc cam greu România şi văz că mi se oferă 5 (cinci) ITEM-uri. Ia uitaţi acilea:
Lista lucrărilor
Luându-le pe rând putem observa că 3 din 5 nu au legătură cu România decât aşa, când tragi de hartă, dinspre nord spre sud şi vrei să-i doară pe români de durerea ta.
1. Calatorie prin Rusia
Vedem că-n Engleză chiar pare a avea legătură cu România, da-n franceză, limba în care-i scrisă cartea, ne lămurim că e vorba de o călătorie prin Rusia Meridională şi Crimeea, venind din Ungaria, Valahia şi Moldova, adică de unde pleacă autorul în voiajul prin Rusia.
2. Delta Dunarii
Coperta lucrării nici nu are titlu, ne arată provenienţa sa, Comisia Europeană a Dunării. Lucrare de muzeu, la care să te uiţi şi să te minunezi.
3. Nunta la huţuli
Cine e huţulii şi ce vrea ei? Păi o populaţie din familia rutenilor, localizaţi în Ucraina, Polonia şi, se putea, România. Da’ subţire. De fapt şi poza, singura prezentare a huţulilor în afara unui text în engleză, cu care n-o să mai ocup spaţiul.
4. Ornamente - Lucrări în metal ale ţăranilor ruteni
Titlul mă scuteşte de orice explicaţie suplimentară. Tot despre ruteni, despre care ni se spune că trăiesc şi-n România, din moment ce sunt trăitori ai Rusiei subcarpatice, Ucrainei, Poloniei şi Slovaciei. Evident, cartea a fost publicată-n limba Rusă.
5. Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul
În fine, o lucrare a unui român, prezentat însă mai puţin ca Domnitor al Moldovei, cât ca un contemporan al lui Petru cel Mare şi refugiat în Rusia în urma bătăliei de la Stănileşti. Este o ediţie bilingvă despre care ni se spune: „The book is printed using the Greek alphabet.” Chiar aşa? Acu’ s-o lăsăm cum a căzut, că de fapt, pentru textul în română Dimitrie Cantemir a folosit alfabetul „Cirilic” (Slavon), folosit în Moldova anului 1697, dar şi mai târziu, hăt, de ne vorbeşte despre el şi Ionică de la Humuleşti. Da’ ce să-i faci, acolo, la UNESCO, au alte preocupări.
Pentru Comparaţie am făcut un Click şi pe secţiunea dedicată statului Congo şi uitaţi ce-am găsit:
Congo
Ei, vedeţi, pentru Congo nu sunt decât 4 „item”-uri pe site-ul în cauză. Este adevărat, sunt convins că ei n-au un Ambasador pe lângă UNESCO, cum avem noi în persoana domnului Nicolae Manolescu http://www.mae.ro/romanian-missions/3254 , trăitor deci la Paris, fără griji, fără necazuri, că e ştiut lucru, câinii latră şi ursu…!
Oricum, am intrat şi noi în rând cu lumea, vedem noi cum facem mai departe.

Copacul!


În această seară, la emisiunea Sinteza Zilei, invitata emisiunii a fost cea mai mare soprană a lumii, Angela Gheorghiu. Nu încerc să reiau subiectele „agăţate” de Mihai Gâdea, dar vreau numai să remarc trei chestii ce pot fi comentate, dar nu prea mult.
Prima chestie a fost că la un moment dat, Angela Gheorghiu a cerut să se dea mai încet muzica de fundal, că o deranjează în timp ce vorbeşte. „Sunetiştii” fac exces de folosirea acestui artificiu, muzica de fundal, cu şi fără rost, de cele mai multe ori fără rost, acoperind sau cel puţin constituind un bruiaj pentru mesajul transmis de cel ce vorbeşte. De remarcat că în cazul de faţă, muzica de fundal provenea din înregistrarea unui concert… chiar al Angelei Gheorghiu.
Atenţie, sunetişti, calitatea prestaţiei voastre în televiziune este cam sub ceea ce-ar trebui să fie. Şi poate greşesc, nu sunetiştii ar fi de vină de abuzul de muzică de fundal ci doar de calitatea precară, e multe ori a sunetului, ci mai degrabă REGIA DE EMISIE, care în lipsă de cunoştinţe în meserie, foloseşte de multe ori găselniţe „spectaculoase” care ar putea lipsi. Pe vremuri asta ambele, erau meserii serioase (aceea de „inginer de sunet” şi de regizor de platou).
Altă „chestie” de reţinut, oarecum… exotică, a fost aceea că soprana a povestit cum ea cântă în multe concerte şi câte o melodie românească, şi a amintit cu această ocazie ce succes a avut la un concert ţinut la Londra, unde în sală erau foarte mulţi români, cu foarte cunoscutul „şlagăr” românesc „Copacul”. Ne amintim, mulţi dintre noi de această melodie, cântată parcă, la vremea respectivă, de Aurelian Andreescu. Nu e ceva extraordinar. Doar că autorul şlagărului este „românaşul” Zsolt Kerestely.
Luaţi d-acilea.

Şi ultima „chestie”, dar nu cea de pe urmă, senzaţională, a fost prezenţa contratenorului Cezar Ouatu. Sunt lucruri despre care ai auzit ca despre nişte curiozităţi, dar despre care nu crezi că mai există. Ei bine, acesta există şi nu ezitaţi să credeţi că este un… castrat. Ciudat. Citiţi şi aici! Nu ştiu dacă putem crede că acesta a fost un sacrificiu pentru voce, pentru muzică. Cert este că el există, şi asta-i situaţia, după cum puteţi vedea.

Ce voiam să mai zic?
Ah, da, s-aveţi o apocalipsă fericită…! 😆

Ce-mi iei de apocalipsă?


Pentru cei care încă dezbat rezultatul alegerilor acum e la ordinea zilei isteria, nestinsă încă, a alergiei la Ponta. Nu s-a terminat bine tema cu UDMR-u’ că o nouă pleaşcă a venit odată cu semnarea „Actului coabitării”. Şi dă-i şi luptă, şi dă-i şi… probabil că va mai continua vreo săptămână, din ce în ce mai stins, dacă între timp nu apare altceva, f’un alt semn al „cârdăşiei” Ponta-Băsescu. După cum ziceam mai acu’ ceva vreme, poporu’ vrea sânge pe pereţi şi nu împăcări pe care le califică imediat ca „pupat piaţa endependenţii”.
Pentru alţii, din cei pentru care politica, odată ce-au avut loc alegerile, şi-a pierdut atractivitatea, ca să nu fie atmosfera prea monotonă, au luat la dezbatere un subiect mai „subţire” şi deci de bon ton: anunţata apocalipsă. Dă bine să vorbeşti despre călindaru’ maiaş, deşi nu ştie nimeni ce-i cu el şi de ce se termină iremediabil!! Mai o remarcă fină despre timp ca o categorie filozofică, mai un… ou sont les neiges d’antărţ cu un ton melancolic şi-o privire pierdută. Bineînţeles, ăştia evită să fie luaţi în balon, cică ei discută subiectul la caterincă, aşaaa, din plictiseală, că ş-aşa n-au altceva mai bun de făcut deşi ascultându-le peroraţia e clar că le cam tremură budigăii.
Unii, mai mucaliţi (chiar nevinovaţi, fără voie), au şi ei contribuţia lor la eveniment. Auzi pe la o aglomeraţie: Dragă, ce-ţi ia tipu’ de apocalipsă? 😯 Sau: hai dom-le s-o facem lată de apocalipsă! 😆 Ce mă miră e că pe acolo, pe la hipermarketuri nu i-a venit nimănui ideea de o promoţie, ceva…
Acu’ io ce să mai zic?
Păi o să vă urez Un Crăciun Fericit tuturor celor ce daţi pe aci!
Da’ poate ne mai vedem până atunci, doar să treacă, mâine, apocalipsa!
PS – Se zice că aceasta ar fi a 183 prevestire a apocalipsei. Dacă facem un calcul 2012:183=10,99 ani scurşi între două prevestiri. Parcă ultima fusese pentru anul 2000! Se verifică şi intervalul apariţiei. 😯
PPS – Despre Apocalipsă a scris şi Cristian Tudor Popescu. WOW, ce mai tropăim! 😆
Coroana de brad

De rămas ca la dentist – Observatorul de Prahova®


Preiau acest articol atribuit lui Dan Ungureanu. Cine este Domnul Dan Ungureanu? Vă scutesc de căutare, este un paleograf, evident român, profesor la facultatea de Litere a Universităţii Timişoara. Ce-i acela un paleograf? Păi e unul care se ocupă cu studiul documentelor vechi. Persoana citată, Dan Ungureanu, se ocupă de documentele scrise în greaca (evident veche) şi latină. Este absolvent al École Normale Supérieure din Paris, dar n-are nimic comun cu tizul său MR Unguent.
Dacă veţi accesa site-ul ziarului Observatorul de Prahova veţi avea neplăcuta surpriză ca pentru a citi un articol să fiţi obligat a vă abona la „Noutăţile” ziarului, motiv pentru care nu vă dau niciun link spre respectiva publicaţie. Nu fiţi naivi, nu veţi reuşi a închide acea cerere de abonare decât făcând click pe ea, echivalentul unei cereri de a vi se trimite zilnic câte un e-mail. Eu m-am resemnat cu obligaţia şi sper să reuşesc s-o dezactivez. Şi acum articolul. Nu ezitaţi, citiţi-l, merită!
Notă: Găsesc informaţia că Dl. Dan Ungureanu este în prezent profesor la Universitatea Bucureşti. Mea culpa! Consider însă că informaţia, dacă e exactă, nu are relevanţă.
+++
Dan Ungureanu
Le-am cerut studenţilor mei, anul III Română-Engleză, să comenteze, în engleză, un poem englez din secolul XIX, la alegere. Trei sferturi n-au putut numi nici un poet englez din secolul XIX şi nici o poezie. (Au studiat în anul II Byron, Coleridge, Wordsworth, Shelley). Unul a povestit un roman de Dickens. Cinci au povestit piesa de teatru Romeo şi Julieta (numită alternativ “roman“, novel, ori poem). Restul de cincisprezece din şaizeci, care şi-au amintit totuşi o poezie, au scris totuşi în engleză.

Am corectat mai jos greşelile lor:
Pluralul lui viu nu e vi, ci vii. Verbul a lua nu se scrie i-au. Obijnuit e incorect. Îi nu se scrie despărţit, i-i. Să de-a e incorect (corect e să dea). Nu se zice propiu, ci propriu. Them nu poate înlocui their. Nu se poate spune them mother în loc de their mother. Intitulated nu există în engleză (cf. Merriam-Webster). Combinated nu există în engleză. To enjoy of life e incorect (verbul to enjoy e tranzitiv). Writted e incorect în loc de wrote. Poetry nu e identic cu poem. Lirycs nu e ortografiat corect, şi cu siguranţă nu înseamnă textul unei poezii, ci versurile unui cintec. Roman nu există în engleză, corect e novel. Disapointness nu există, corect e disappointment. Beautifuly thing e incorect. Tryed e incorect. Gaves nu există (give sau gave). Tooked place e incorect. Tabloul Gioconda nu e de Picasso, ci de Leonardo da Vinci. Romeo and Juliet nu e un roman. Romeo and Juliet nu e un poem. Shackspear nu se scrie astfel.
Dacă se dădea admitere la facultate ei ar fi căzut la admitere.Toţi aceşti tineri vor deveni profesori de limba engleză şi română peste trei luni. Îmi este inexplicabil cum asemenea studenţi pot deveni profesori, cînd în orînduirea veche, bolşevică şi totalitaristă, ei n-ar fi putut nici măcar trece admiterea.
Cum s-a ajuns în aceasta situaţie? Puţin după Revolutie, prin 1995, cred, au apărut locurile cu taxă la Universităţi. Ceva mai tîrziu s-a suprimat concursul de admitere. Astfel, Universităţile au dat de gustul banilor. Studenţii deveneau intangibili. De vreme ce plăteau, prezenţi sau nu, trebuiau să treacă examenele, trebuiau să capete diplome. După diplome, dădeau concursul de titularizare, pe care nu-l luau, rămîneau suplinitori, şi titulari negăsindu-se, tot suplinitorii predau.
Primii studenţi pe bani au terminat prin 2000. Primii lor elevi au terminat liceul prin 2004. După implementarea programului Bologna, studenţii au terminat în trei ani în loc de patru sau cinci, cu lucrări de licenţă de şaizeci de pagini, nu de o sută sau două sute. Lucrările scurte pot fi cumpărate sau descărcate contra cost de pe Internet, de pe situri specializate (o sută de lei bucata).
Liceenii intră pe bani la Universitate, fără admitere, termină în trei ani, devin profesori suplinitori, iar elevii lor sînt prost pregătiţi, mai prost pregătiţi decît precedenţii. Paradoxal, se face mai multă şcoală la liceu decît la Universitate: la liceu, profesorii pot încă să lase repetenţi elevii care nu învaţă, fiindcă liceul e gratuit, iar profesorii nu sînt platiţi după numărul de elevi. Studenţii sînt mai prost pregătiţi decît elevii de liceu.
Le-am cerut celor şaizeci de studenţi ai mei referate. Din şaizeci, mi-au dat referate vreo 20. Din ele, zece erau transcrise (control paste) de pe un sit internet, http://www.referate.ro.
O vină pentru situaţie o are aşa-numitul învăţămînt axat pe competenţe. În noul sistem, elevii, vezi doamne, nu mai tocesc date seci, ci dobîndesc competenţe. Mare este confuzia din capetele pedagogilor de şcoală nouă! Există materii axate pe competenţe (a învăţa engleza, franceza ori muzica înseamnă să ştii vorbi engleza, franceza, respectiv să cînţi, fluieri sau fredonezi melodii). Există materii bazate pe cunoştinţe (istoria, geografia, anatomia şi zoologia, de pildă). Există materii intermediare, ca biologia şi chimia, în care competenţele şi cunoştinţele sînt complementare. Cultura generală e alcatuită doar din cunoştinţe. Educaţia axată pe competenţe naşte monştri, fiindcă a şti cine a pictat Gioconda e o cunoştinţa, nu o competenţă.
O altă studentă, tot de anul III Litere, mă înştiinţează că poetul ei preferat e Macedonski, autorul frumosului poem Mistretul cu colţi de argint. Pe vremea mea, a numi pe cineva “autorul meu preferat” presupunea măcar să-i poţi identifica poeziile. Se presupune că un absolvent de engleză ştie după trei ani ca în engleză, romanul se numeşte novel.

Universitatea zulusă
Este imperativ necesar, e indispensabil să se revină la Universitatea gratuită cu concurs de admitere şi cu număr limitat de locuri. E suficient că s-a închis un cerc vicios, că absolvenţii de universităţi fast-food au virusat învaăţămîntul gimnazial şi liceal, şi trimit universităţilor liceeni care nu ştiu nimic. Conform cu situl QS, Quaquarelli Symonds, Israelul, ţară mică, cu suprafaţa Moldovei, are trei universităţi pe locurile 102, 114 şi 132 din lume. Carolina din Praga e pe locul 230 în lume. Universitatea Eotvos Lorand din Budapesta e pe locul 400. Universitatea Bucureşti e pe locul 500, lînga Universitatea din Szeged, (populatie 166.000 locuitori) universitatea Kwazulu din Africa de Sud, din Bangladesh, Kazahstan şi Sri Lanka. Universitatea din Liubliana e pe locul 400. Universitatea Iagelona din Polonia e pe locul 302. Universitatea Ben Gurion, din desertul Neghev, e pe locul 323. Universitatea Babes-Bolyai este după locul 600, lînga nişte universităţi saudite, srilankeze şi kazahe (nisip, junglă, nisip).
Situl ARWU al Institutului de Pedagogie al Universiăţtii Jiao Tong se opreşte la primele cinci sute de universităţi din lume, unde pe la coadă se afla Universitatea Kwazulu Natal, cea din Liubliana şi cea din Wellington, Noua Zeelanda. Universitatea din Bucureşti are de ajuns din urmă universitatea zulusă din Durban, cea slovena (Liubliana, 280.000 locuitori) şi cea din Wellington (386.000 locuitori, la capătul lumii, în largul Pacificului).
Am expus în Observatorul cultural, numărul 296 din 2005, cazul unui profesor universitar de latină. Greşelile de traducere pe care le făcea demonstrau o cunoaştere precară a limbii latine.
(Solilocviile lui Augustin) Aliud est enim exhausta pestis, aliud consopita. Una este o epidemie terminata, altceva e o epidemie care mocneste. Dan Negrescu, traducere la Solilocvii, p. 60: „…una sînt secăturile molimei, şi alta scufundările în somn adînc“.
(Etica lui Abelard) Poenitentia est commissa deflere et flenda non commitere. Căinţa înseamnă să deplîngi cele savîrşite şi să nu săvîrşeşti lucruri de deplîns.Dan Negrescu, Etica lui Abelard, p. 81: „Cainţa a fost dată spre a plînge, dar nu înseamnă că plînsul o şi face eficientă“.
(Solilocviile lui Augustin) Hoc ergo unum superius praetermiseras. Trecuseşi cu vederea acest lucru mai sus. Dan Negrescu, traducere la Solilocvii, p. 82 : „Aşadar, acest lucru îl pui mai presus”.
(Toma de Aquino, De ente et essentia) sicut diaphaneitas de aëre…“ – …ca transparenţa la aer…”. Dan Negrescu, traducere, p. 85: „… starea diafană în aramă…”.
Un om care confundă a neglija cu a pune mai presus, şi care confundă transparenţa aerului cu opacitatea aramei, prevedeam în acel articol, va deveni în curînd conducător de doctorate în limba şi literatura latină. Profeţia mi s-a adeverit. Din 2009, profesorul dr. Dan Negrescu, de la Facultatea de Litere din Timişoara, conduce doctorate în limba şi literatura latină.
Invăţămîntul românesc e prăbuşit cu totul. Predau profesori care fac greşeli de clasa a şasea. Absolvă cu diplomă studenţi care acum cincisprezece ani ar fi căzut la admitere. Conduc doctorate oameni total necalificaţi. Comisia centrală de acreditare a titlurilor universitare face conducători de doctorat în glumă.
Sînt un excelent prooroc.
Nu se mai mire nimeni că n-avem universităţi remarcabile cu cercetători remarcabili, cînd inşişi conducătorii de doctorat se fac din carton lipit cu aracet.

Coda
Am cunoscut din mers, pe stradă, în aprilie 2010, un domn, Chira, din Bistriţa ori Dej. De meserie făcea garduri de fier. Ca studii, isprăvise liceul cu vreo patruzeci de ani în urmă. Am stat cu el de vorbă despre Eugen Barbu, Ivasiuc, Blaga, Esenin, Petru Culianu, Cioran, I. D. Sîrbu şi Art Nouveau. Citise imens.
Am stat de vorbă la Sasca Montană cu un bătrînel sărman, Mircea Bragea, despre navarhii de la Arginuse, Hannah Arendt, Părinteasca dimindari, poeziile lui Dinescu, Ernest Renan, despre depozite cuaternare porfiroblastice, marnocalcare triasice şi Ben-et-Nash, prima stea din Ursa Mare. Ca studii, avea cinciprezece ani de temniţă grea după 1950.
Cînd universităţile româneşti vor fi în stare să cultive intelectuali de talia absolvenţilor de liceu din vremea lui Dej, de talia puşcăriaşilor din vremea lui Groza, fiţi amabili şi treziţi-mă.
Problema universităţilor din România nu e să ajungă din urmă cine ştie ce universităţi vestice. Problema universităţilor noastre e să ajungă din urmă nivelul liceelor romaneşti din 1988. Şi atunci mai vorbim.
Educaţia e singurul domeniu în care nu se vorbeşte de greaua moştenire a comunismului. Regimul de debandadă, numit democraţie şi miniştrii incapabili şi iresponsabili au transformat învăţămîntul românesc într-un haos.
Din toţi olimpicii internaţionali români de anul trecut, unul singur s-a înscris de nevoie la Universitatea din Bucureşti, fiindcă nu ştia engleza, ca să devină bursier la o Universitate străină.

Fac încă patru profeţii:
Peste cinci ani nici un liceean olimpic nu se va înscrie student în vreo universitate română.
Peste zece ani, nivelul de analfabetism al studenţilor români va fi acelaşi ca cel pe care l-am pomenit mai sus.
Peste zece ani nici o universitate românească nu va intra în lista primelor cinci sute de universităţi din lume, iar kazahii, saudiţii, srilankezii şi zuluşii ne vor privi ca şi acum, de sus.
Nici peste zece ani ministerul educaţiei nu-şi va decupa din presă un articol despre starea învăţămîntului român, ca să-l aiba la îndemînă.

O fi adevărat?


Guri rele spun că [Monica] „Macovei va avea foarte curând nişte probleme la imagine din cauza unor niscaiva belele făcute prin Macedonia şi povestite de un polonez (care s-a luptat mult cu ea acolo şi cu filiera englezo-soroşistă; asta ca să nu mai aibă tupeul ca să spună că noi românii minţim). 🙂
Acu’ o să vedem noi ce şi cum, da cum văz unitatea dintre cele „trei putori” e nezdruncinată, s-ar putea să nu se ştie.

Surprizele WordPress!


De la o vreme nu mai avem linişte oriunde ne-am ascunde.
Mai nou nici pe net nu mai e de trăit, mai ales dacă te-a pus dracu’ să-ţi mai arunci ochii pe vreu blog wordpress. Băieţii fiind „stătuţi” vin cu fel şi fel de inovaţii, pe limba lor numindu-se probabil „îmbunătăţiri” ale formatului. Da’ de data asta l-au îmbunătăţit, formatu’ bre, de nu te mai poţi apropia să comentezi ceva.

Da’ adresele, da’ botonu’??? Aşa arată posibilitatea de comentare pe Mozilla

Că IT-iştii de la ăştia sunt în război cu browseriştii, şi toate ca toate, de n-am fi noi la mijloc am putea face şi-un pic de galerie, da’ aşa, să vezi minune că primii s-au luat taman de Mozilla Firefox, de nu se mai poate posta niciun comment cu ăsta. Că câmpu’ (!) un’ să scrii a rămas doar o fâşiuţă de niciun rând, mai treacă-meargă, că dacă eşti isteţ îl agăţi de-un colţ şi tragi de el că-l faci cât vrei de mare. Da’ poţi să te dai şi-n cur şi-n cap că n-ai să găseşti câmpurile de identificare şi nici butonu’ de „Trimite un comentariu”. Ce să mai, au ştiut ei, s-au luat de cel mai tare ca să ştie toată lumea cum stă treaba, care-i jupânu! Ş-acu’, dacă tot am văz’t că Mozilla a căzut în dizgraţia lu’ WordPress, am zis să le-ncerc pe toate pe care le am, browserele bre, să văz dacă-i f’unu pe placu’ băieţilor de la wordpress.
Exploreru’ la fel, de parcă se vorbi cu Mozilla, câmpu’ de scriere comment are numai un rând şi la fel n-ai unde zice cine eşti şi nici nu poţi trimite mesaju’ spre a fi publicat.

Da’ adresele, da’ botonu’, unde-s?? Asta-i pe Explorer

Cu Chromu’ se pare că fie n-au reuşit s-o „rezolve”, fie au vrut să ne mai dea o şansă, cu ceva chin se poate posta, dacă ghiceşti care-i câmpul pentru adresa e-mail, ăla pentru nume ş-apoi ăla pentru webu’ tău, din cele trei câmpuri despre care nu ţi se spune decât la două că-s obligatorii ş-apoi trei să ai răbdare să scrollezi în jos până-n beci, unde se află butonu’ de expediere mesaj.

Asta-i imaginea pe Chrome

La Opera se pare că n-au ajuns băieţii să-l facă incompatibil sau, în fine, s-or fi plictisit, cert e că ăsta merge fără să-ţi solicite capacitatea de ghicire şi perspicacitatea în a găsi câmpurile şi comenzile ascunse. M-am oprit aici şi aştept cu mare curiozitate să văz ce ne va mai aduce şi ziua de mâine, că doar e şi mâine o zi!
PS. S-or fi inspirat băieţii din bancu’ ăla… cu butonu’ al treilea?

UPDATE
Observ că problema pe care-am ridicat-o aici a fost rezolvată de către WordPress. În fine, browserul FireFox funcţionează normal, pot introduce un comment la un articol publicat pe un blog WordPress, după cum se poate vedea:

Am în continuare convingerea că a fost vorba de o inabilitate fortuită în modificarea anumitor parametri ai paginii HTML, aparţinând unui operator IT. Bine că a fost remediată.

Abureală „constituţională”


Toată presa, dar şi parlamentari, politicieni în general, interpretează urechist articolul 95 al Constituţiei, cel care prevede suspendarea preşedintelui.
Toată lumea face vorbire despre încălcarea gravă a Constituţiei care ar permite, vezi Doamne, suspendarea preşedintelui. Curtea Constituţională la rândul ei, mai mult ca sigur că ni se va adresa în aceiaşi termeni, şi se va pronunţa negativ, minimalizând „gravitatea încălcării constituţiei” de către preşedinte.
În realitate nimic nu e mai fals, articolul 95 al Constituţiei stipulează clar:

ARTICOLUL 95
(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.

Sună cu totul altfel decât „încălcări grave ale Constituţiei”, care introducea un anumit grad de relativitate în aprecierile unora sau altora.
Aşa cum prevede însă Constituţia, articolul 95, este foarte clar, încălcarea Constituţiei este ea însăşi o faptă deosebit de gravă, neputând exista una mai mult sau mai puţin gravă, şi ea nu poate fi decât rezultatul comiterii unor fapte deosebit de grave.
Să urmărim şi să vedem cum va suna decizia Curţii Constituţionale şi a susţinătorilor preşedintelui

Ne mai ştim… rostul?


Sunt destui concetăţeni de-ai noştri care sunt nemulţumiţi de ce li se „oferă” în România. Şi-n materie de politicieni. Se zburlesc pentru faptul că n-au de ales decât „cel mai mic rău”, de parcă ei musai ar merita să-l găsească pe lista de candidaţi pe însuşi Iisus. Şi nu aşa, unul singur, că-n toată ţara n-ar ajunge, pretenţiile sunt ca-n fieş’care colegiu să poată fi votat candidatu’ minune, să ne mântuiască pe noi pentru meritul că i-am oferit şansa de a câştiga un loc de ales cu 48, eventual cu 51%. Dom-le, pretenţia e justificată zic unii, dacă ne gândim la cinstea alegătorilor, toţi oameni integri, care-au tot făcut sacrificii pentru alţii ş-acu’ vor şi ei să vadă pe unu’ sacrificat pentru ei, şi nu un fitecine, multiplicat, aşa încât să aibă tot românu’ posibilitatea să voteze pe cel mai bun dintre cei mai buni, nu pe ăla mai puţin rău’!
Dacă ne-ar duce capu’ am realiza că nea Caisă, ăla care votează pentru un kil de orez şi unu’ de făină i-ar face opoziţie celui mai bun dintre cei buni. Da’ nu numai, că doară mai sunt şi ăia care se sumeţesc găsind pete-n soare, d-ăia care tre’ să fie altfel decât restul lumii. Şi apare unu’ şi zice: Nu uitaţi minerii!! Şi au dreptate toţi, inclusiv ăia care-şi aduc aminte că de fapt ei, de la ’48… .
Acu’ io am o nedumerire. Toţi ăştia, veşnicii nemulţumiţi, ăştia care vor şi luna de pe cer, care ştiu la fix ce ne trebuie nouă, de fapt arată cu degetu’ numa’ la alţii, adică numai alţii sunt vinovaţi de situaţie, ei sunt victimele, reformatorii, aducătorii de lumină şamd. Ei, şi uite-aşa am ajuns aici.
Se mai aude câte-un glas ca cel de mai jos, dar nu răzbate. Dar nu-i nimic, eu îl fac cunoscut şi aici. Cine e? Aflaţi şi singuri. Acu’ citiţi ce gândeşte!
++
Rostul

Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.

La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.

Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa.

Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează „Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările „prietene”.

La noi chestia asta se numeşte „agricultură de subzistenţă” şi lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că de-aia avem UE. Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară!

Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, ca nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.

Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se vâd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă şi cu un „Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.

Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada.

Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se mărită. Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.

Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi.

Să trăieşti.
Brăduţ Florescu

++
Eu cred că pe lângă familie, pământ şi credinţă mai sunt multe care ne-ar conferi un rost. Atât de multe că e greu să le enumeri. Dar ce rost ar mai avea? Ce rost are dacă nu realizăm că noi ne facem şi binele şi mai ales răul. Cum îndrăznim să cerem fără să dăm nimic?
Merităm ce-avem, cu vârf şi-ndesat şi nu putem schimba asta decât arătând cu degetul nu la alţii ci-n primul rând la noi. Să căutăm la noi ce-i în neregulă. când o vom face vom învăţa sigur ce să cerem, ce să alegem şi cu siguranţă vom avea ş-atunci ce merităm.
Altfel, autorul mesajului de mai sus poate fi găsit aici.

Sacrificiul suprem!


Ce nu credeam să apuc să văd, pe Băsescu sacrificându-şi cea mai mare plăcere pentru binele poporului, a ţărişoarei noastre!
La depunerea jurământului de către guvernul Ponta, acţiune prezentată şi ca ademenire a imaturului Ponta să-şi rupă gâtul, animalul politic care este, Băsescu evident (da’ cine credeaţi?), a suportat cu eroism lunga ceremonie, la finalul căreia toţi se aşteptau la obişnuita (în asemenea ocazii) cupă cu şampanie. Ştiut fiind că acesta este punctul din protocol în care preşedintele se însufleţeşte brusc, nu mică mi-a fost mirarea când l-am auzit spunându-i lui Ponta că „n-am şampanie!” În aşa situaţie de criză, în care a cerut tuturor să strângă cureaua, unora cu 25%, altora cu slujba, el, preşedintele nostru, ne face dovada modului extrem în care înţelege să-şi impună austeritatea. Ce-i cu obiceiul ăla, să dai la 200 de indivizi să bea şampanie? Câte sticle se risipesc? Şi mai ales că obiceiu’ ăsta prost e să-ţi moi numai buzele în cupă, după care s-o laşi jos. Ce ştie ţăranu’? Să strice orzu’ pe gâşte? Stop risipei!
PS. De fapt gestul vrea să semnifice supremul dispreţ pe care-l putea arăta cuiva. Refuzul de a ciocni o cupă cu ocazia evenimentului arată de fapt dorinţa sa ca acesta să fie sortit eşecului!
PPS. Nicio grijă, după ce toţi au plecat, în biroul lui îl aştepta sticla de whisky şi nelipsitele cuburi de gheaţă în cantitate suficientă.

Ce să mai… !


Mi s-a reproşat că n-am mai scris nimic în ultima vreme, că n-am reacţionat la niciunul din „evenimentele” ce au avut loc.
Adevărul este că nimic din cele ce s-au petrecut după ultimul articol pe care l-am scris nu mi-a atras atenţia în mod special.
A, că scena politică e plină de zgomote şi agitaţie, nu mai înseamnă nimic!
După părerea mea însă, nimic nu mai are importanţă atâta timp cât preşedintele ţării s-a transformat în agent publicitar al unor companii străine, iar premierul este plătit de multinaţionale cu interese majore în România.
Ce importanţă mai are cearta dintre Dan Voiculescu şi RCS&RDS? Mai ales că parcă, cu 2-3 ani în urmă aceştia, umăr la umăr au licitat pentru drepturile de transmitere a campionatului naţional la fotbal, făcându-l fericit pe Mitică Brutărie? Pe vremea aceea Voiculescu considera normal ca ceilalţi distribuitori să plătească drepturi la drepturile cumpărate de ei. Aşa, din senin, s-a trezit să ceară 7 milioane de € ca să fie transmis. A lansat şi mesajul extrem de confuz cum că RCS va scoate din grila de programe Antenele, fără a preciza că este vorba de recepţia din satelit cu receptoarele aparţinând lui RCS pe care acesta le programează cum vrea.
Acum câteva zile, la emisiunea lui Cristian Brancu, pe Antena 2, invitat fiind cunoscutul (de la OTV) LAZARUS (Lăzăruş pe limba noastră), acesta şi-a dovedit naivitatea uluitoare, punând întrebarea retorică, „cum de-şi închipuie cineva că Dan Voiculescu, având şi un partid, deci şi interese electorale, ar provoca o asemenea fricţiune cu RCS, riscând să nu mai fie transmis tocmai în campania electorală”?
Întrebarea naivului Lăzăruş face uitat faptul că-n decembrie 2004, interesul lui Dan Voiculesc era să meargă la guvernare împreună cu PSD, pe listele căruia intrase în parlament, dar nu şi-a refuzat „plăcerea” de a deveni obiectul „soluţiei imorale”. Aşa că ce să mai vorbim?
A urmat apoi scandalul Roberta Anastase „ameninţată cu moartea”. Mi se pare complet aiurea să te autovictimizezi pe un asemenea motiv, atâta timp cât ai ignorat ani de zile orice poziţie a… opoziţiei şi ai aplaudat de ţi s-au înroşit palmele ideea cu Aleea 322!

Mult zgomot pentru nimic.
Acum urmează noua Moţiune de Cenzură. Nu simt nici cel mai mic imbold de a face pronosticuri, aşa că voi aştepta să văd rezultatele.
Să urmărim deci împreună desfăşurarea evenimentelor!

Alt update la Ţara ca o marfă! (2)


La 30 martie, cînd scriam primul articol din „Ţara ca o marfă”, nu aveam cunoştinţă de ulterioare apariţii în presă a unor păreri similare cu mai multă acoperire din partea unor oameni competenţi în domeniu. S-a întâmplat să apară şi s-a întâmplat să le reiau aici, ceea ce voi face şi azi.
Sigur, se va găsi cineva să spună că nu era cazul, că-n Săptămâna Mare nu se cade, e timpul să fim buni, să gândim frumos, să postim spiritual. Eu unul nu-mi permit însă ca nici măcar pentru un moment să fiu fraier, să mă las furat sau cine ştie, omorât, pe acest considerent. Ca atare, viaţa continuă şi cu bune şi cu rele.
La materialul ce va urma, o mică introducere:
Atunci când un serviciu de informaţii îl recrutează pe X, o face pentru că acel X reprezintă un obiectiv ce prezintă interes. Ori acel cineva, prin natura profesiei, deţine nişte posibilităţi ce interesează, utilizabile, ori prezintă posibilitatea, prin sprijinul ce i se poate acorda, să poată promova într-o poziţie ce va putea fi folosită în interesul dorit, de serviciul respectiv. Apoi se pune problema posibilităţilor de a-i asigura o platformă materială pe care acesta s-o poată folosi. Aici ar fi o problemă. Când un om cu o existenţă normală accede la o situaţie materială superioară, chestia bate la ochi şi e un semnal clar că „se întâmplă ceva”, de cele mai multe ori necurat. De cele mai multe ori „obiectivul” e nevoit să nu-şi folosească noile resurse materiale, multă vreme, fie până ce „câştigă la LOTO”, are succes într-o afacere şi, ce să vezi, se-mbogăţeşte, fie până la „retragerea” din activitatea pentru care a fost recrutat. Când ţie, serviciu recrutor, ţi se iveştea „pleaşca” să dai peste o ţară în care nu există nimeni care să se-ntrebe cum mama dracului se face că o multinaţională petrolieră îţi angajează nevasta pentru 7.000 de € pe lună pentru c-ar fi, vezi Doamne, un medic anestezist bun, chiar dacă n-a auzit mapamondul de ea, se cheamă că serviciul în cauză e norocos să cheltuiască chiar foarte puţin cu acel X în cauză şi să beneficieze de servicii aproape gratuite. Sper că înţelege toată lumea cum devine cu acea promovare impresionantă a lui MRU, cum se face că pentru aşa „mireasă” a venit prinţul pe cal alb. Mai departe să citim ce spune dl. Aurel I. Rogojan* într-un articol publicat în Cotidianul din 6 aprilie crt.

Mihai Răzvan Ungureanu şi serviciile secrete străine**

de Aurel I. Rogojan

După 1989, în România a intrat foarte repede în circulaţie un nou tip de paşaport. Cel mai tare paşaport. Paşaportul de agent al unui sau mai multor servicii secrete ale noilor stăpâni ai lumii.

Un evreu româno-american, convertit la catolicism, mi-a învederat că sunt şi voi rămâne o persoană nefrecventabilă dacă nu mă hotărăsc să ma salvez în barca pescarului ce mi-a ieşit în cale, in sua personna. Osârdia unora, dar şi a altora, cu aceeaşi origine ideologică, chiar dacă roza vânturilor i-a împrăştiat pe toate punctele cardinale ale mapamondului, de-a mă damnatiza, având ca laitmotiv nişte realităţi obiective de notorietate generală, întotdeauna demn asumate, circumscrise faptului de a fi fost şi rămas în serviciul patriei mele ca ofiţer al securităţii statului şi naţiunii române, îmi reaminteşte, de fiecare dată când sunt luat în seamă, de vorbele pescarului. Asta, fiindcă cei care văd şi simt o ameninţare periculoasă pentru liniştea lor în exercitarea, din partea-mi, a dreptului prevăzut de celebrul Articol 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sunt în barca pe care am refuzat-o. Şi nu am refuzat-o fiindcă este prea slabă în faţa furtunilor care ne aşteaptă, ci fiindcă este o barcă mereu rătăcitoare prin ceţurile tărâmurilor ostile sufletului românesc.

Şi totuşi, nu puţini români de seamă, prin demnităţile înalte, dar temporar deţinute, în virtutea naivităţii şi bunei noastre credinţe, plătesc cu averea României preţul câte unui bilet de clasa a treia pentru a se putea urca şi ei în barca pescarului.
De trei luni şi mai bine, tot felul de voci “din public” transmit unele supoziţii, altele aparente neprobate încă, în legătură cu interesele străine reprezentate de cetăţeanul Mihai – Răzvan Ungureanu, primul dintre miniştrii Guvernului României.
Locotent-colonelul (retragere) Nicolae Ulieriu, fost şef al Biroului [ulterior Sectorul] de Presă al Serviciului Român de Informaţii, este şi el unul dintre cei care au afirmat, cu subiect şi predicat, că prim-ministrul a avut şi ar avea o relaţie specială cu un anumit serviciu străin. Domnul Ulieriu nu poartă decât vorbele auzite la ultimul său loc de muncă.

Mai recent, senatorul Daniel Savu, colonel SRI în rezervă, membru al Comisiei comune a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, a săvârşit şi Domnia Sa o afirmaţie cu acelaşi fond. Calitatea de membru al comisiei parlamentare de control a SRI [deţinătorul competenţei generale de contraspionaj] dă afirmaţiei domnului senator nu numai greutate, dar şi alte conotaţii. Se ştie şi nu numai că se acceptă, dar ar putea fi şi o condiţie. Nu ar fi nici primul, dar nici ultimul caz.

Întâmplător sau nu, apariţia şi ascensiunea cetăţeanului Mihai-Răzvan Ungureanu în viaţa publică nu mi-au rămas neobservate. El a căpătat notorietate publică în prima jumătate a anilor ’90, în urma unui scandal care a implicat Serviciul Român de Informaţii. Scenariul, regia şi producţia sunt un duplicat al scandalului creat în jurul lui Horia-Roman Patapievici, pornindu-se de la o banală investigaţie a căpitanului Soare. În cazul preparatorului universitar Mihai-Răzvan Ungureanu, un alt “căpitan Soare”, [fost corespondent de război pe frontul din Transnistria!] a găsit de cuviinţă să-l viziteze la locul de muncă şi să iniţieze o provocare la colaborare, în opinia lui Mihai Răzvan Ungureanu. În contextul de atunci, simpla prezenţă a unui ofiţer al SRI într-o instituţie publică putea să devină pretext de scandal. Oripilat de gestul reprezentantului autorităţii legitime a statului român, Mihai Răzvan Ungureanu s-a adresat cu proteste vehemente pe la porţi străine, cazul său devenind obiect de studiu în Marea Britanie, este exemplul pe care îl putem demonstra, de pe urma căruia capătă foarte repede o largă notorietate internaţională.
Întâmplător sau nu, de studierea şi expunerea cazului său în Marea Britanie, şi în lume, s-a ocupat Virgil Baleanu [alias Dijmarescu], fost ofiţer, cu gradul de căpitan, în contraspionajul extern al Departamentului Securităţii Statului, care, conform documentelor oficiale, în 1987 a fost condamnat la moarte, în contumacie, pentru săvârşirea infracţiunii de trădare.
Asemenea lui Horia-Roman Patapievici, Mihai Răzvan Ungureanu a început să fie perceput în medii din străinătate, închise “neiniţiaţilor”, ca un tânăr al cărui viitor promite şi în care trebuie învestit.

Colecţia impresionantă de titluri şi funcţii onorifice din CV-ul prim-ministrului în funcţie nu mai lasă loc şi pentru vreo realizare notabilă. Nici nu avea când să valorifice atât de multele investiţii, toate menite a-i stimula neostoita-i sete. De putere şi de bani. Aşa ni-l descriu intimii săi.

Investitorii l-au format ca actor. Adică interpret de roluri. Pentru asta l-au învăţat arta de a minţi şi de a fi impertinent, ca antidot la trac. Independentul Mihai Răzvan Ungureanu recita zilnic pe de rost dezinformările politice elaborate în laboratorul toxic al unui partid iremediabil compromis, pe care îl menţine la putere în numele dorinţei sale patologice de putere.

Primul dintre miniştrii Guvernului României ne minte fără să clipească, cinic şi cu ură, de câte ori ni se adresează. Actele sale de guvernământ sunt nişte ordine străine şi secrete. Secrete pentru a ascunde abuzul, ilegalitatea şi trădarea. Legea naţională română a secretelor de stat interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor de interes public.

Guvernul nu mai comunică nimic din ceea ce face, numai după ce isca vreun scandal. Şi o face aproape în fiecare zi.
Guvernul preferă să ia amploare zvonurile, în loc să ofere informaţiile corecte. Guvernul are sadica plăcere să stea spectator la dezbinările pe care le provoacă şi să ne adâncească disperările.

Când guvernezi netransparent, înşeli, cetăţene Ungureanu! Iar infidelitatea înaltului dregător, înaltă trădare de ţară se cheamă, cetăţene prim-ministru!
* Cine este dl Rogojan? vă las plăcerea să descoperiţi singur!
** Articolul a fost publicat în Cotidianul, aici

Viaţa bate filmu’ sau Incredibil dar adevărat!


O ştire greu de crezut, care nu face pagina 1 deşi e de nu se poate. Apare pe Lumea Justiţiei şi ne informează că la Bacău, într-o sală de tribunal, un cetăţean căruia i s-a făcut rău (şi-a pierdut cunoştinţa), a fost ignorat timp de 4 ore până s-a-nvrednicit cineva să cheme o ambulanţă, care n-a mai putut face altceva decât să constate decesul!!!
Sigur, vor spune unii că era sub stare de arest, că era acuzat de proxenetism, că… De fapt omul venise la recursul înaintat împotriva arestării preventive de 29 de zile. Că era în greva foamei de 60 zile (la dracu’, asta-nseamnă că era-n arest de mai mult de 29 de zile). Confuzie.
Cert este că justiţia română a rezolvat cazul!
Pe o stradă pustie, dacă-i vine cuiva rău, nu trebuie să treacă 4 ore ca să cheme cineva salvarea. Într-o sală de tribunal, în jurul lui erau oameni. Oare?!

UPDATE
Era-n arest PREVENTIV de 57 zile pân-a fost condamnat la moarte!
Procuratura şi restul instituţiilor potente sunt pregătite să declare mortu’ vinovat!
Uff! Ăsta avea legătură cu Monica Columbeanu (Gabor). Oriş’cât, a murit un om! Şi nu asta-i şocant, mor în fiecare zi mulţi oameni. Aici pot numai să mă-ntreb: ăsta de ce?

Ce-a făcut Prea-Fericitu’?


Aceasta-i doar o revenire, un Up Date cum s-ar zice.
Cu ceva timp în urmă, Patriarhia dădea un semnal guvernării, situându-se de partea protestatarilor din Piaţa Universităţii şi din ţară, emiţând cunoscutul comunicat:

SĂ FIM SOLIDARI CU CEI CE SUFERĂ!

Întrucât situaţia actuală de profundă nemulţumire în care se află poporul român este deosebit de grea, ca urmare a crizei morale şi economice din societate, în cadrul viitoarelor şedinţe ale Adunării Naţionale Bisericeşti şi Sfântului Sinod ale Bisericii Ortodoxe Române din 15-16 februarie 2012 va fi dezbătută cu prioritate problema cum poate contribui Biserica, prin cuvânt şi faptă, la schimbarea stării actuale de criză a societăţii româneşti.”

Semnalul era clar. Bey! Ce-aveţi de gând? Vine-acu’ Sinodu’. N-aveţi de gând să ieşiţi cu ceva la-naintare?

Şi a ieşit, după cum spuneam, primarele caporal-general, Onţanu, cu o donaţie de 7 milioane de Euro!
După cum spuneam, rămânea să vedem ce va face Prea-Fericitu’. Acum vorbim la timpul trecut, că Prea-Fericitu’ a făcut! Sinodul a ţinut cont de semnalul furnizat de primarul caporal-general, aşa că a moşit următorul comunicat:

Sfântul Sinod consideră necesară identificarea urgentă de soluţii practice pentru rezolvarea problemelor sociale cu care se confruntă majoritatea românilor, printr-o cooperare viabilă şi eficientă între unităţile bisericeşti ale Patriarhiei Române şi autorităţile administraţiei centrale şi locale, organizaţiile nonguvernamentale, precum şi alte instituţii abilitate, inclusiv în domeniul sprijinirii financiare a instituţiilor, proiectelor şi programelor social-filantropică şi de asistenţă socială ale unităţilor bisericeşti.

Ei?
Curios aş fi să ştiu dacă caporalu’-general e mulţumit de investiţie că
semnalul Sfântului Sinod e că nu prea a fost mulţumit, 7 milioane a fost cam puţin. D-aia solicită în continuare ca autorităţile administraţiei centrale şi locale etc să aibă în vedere sprijinirea financiară a programelor social-filantropice şi de asistenţă socială a (sic) bineînţeles, unităţilor bisericeşti!! Că-n ce priveşte schimbarea stării actuale de criză a societăţii româneşti, nu mai e de actualitate, Prea-Fericitu’ a dat-o cotită.