Unde ajung banii românilor?
În Franţa sau Germania, când cumpărăm din hypermarket;
În Austria, când cumpărăm benzină, motorină etc.
În Taivan, China, Thailanda, când cumpărăm calculatoare;
În Turcia, Grecia, Italia, Spania, când cumpărăm fructe sau legume;
În Japonia sau Germania când cumpărăm autoturisme economice;
În Coreea când cumpărăm LCD-uri şi alte electronice;
++
Ca să ajutăm economia românească ar trebui să cumpărăm produse autohtone, pentru ca banii noştri să rămână în ţară. Unde să ne cheltuim banii? Simplu: la curve sau/şi la cârciumă, unde putem fi siguri că banii vor rămâne în ţară, să stimuleze economia românească!
Obişnuiţi deja cu englezismele, românii riscă să treacă peste unele curiozităţi cu mare grad de noutate. Aşa era să păţesc navigând pe Youtube unde am dat peste un nume exotic de trupă muzicală, anume „The Garlic Band”. Intrigat, ce să-nsemne un nume ca „usturoi” la o formaţie, deschid clipul şi, ce să vezi, dau de un taraf compus din Vioară, Gordună, Ţambal şi Acordeon, interpretând o muzică ce-mi suna foarte cunoscut. Zicându-mi că s-a atins culmea ridicolului, că numai un taraf nu-şi mai luase nume englezit, că-n rest e plin Bucureştiul de firme la care te cruceşti când le citeşti, de nici nu mai ştii în ce parte a lumii te găseşti, nea Mărin ar trece pe lângă o firmă ca „Lounge Bar” fără să înţeleagă c-a trecut pe lângă o cârciumă şi uite-aşa, vorba oltenească, aia cunoscută, „la Bucureşti, la două căşi o crâşmă” nu ar mai fi apărut.
Totuşi, la prima privire, lăutarii din Garlic Band uimesc prin faptul că sunt cam blonzi, fără legătură cu lăutarii noştri tradiţionali. Anumite prelucrări netipice ale liniei melodice, de asemenea sună puţin ciudat. Având răbdare să se termine clipul, citesc la urmă componenţa tarafului:
D’apoi, îmi zic, aiasta-i încă una! Păi ăştia nu-s de-ai noştri bre! Bine, bine, da’ muzica? Să le fi plăcut atâta americanilor de au pus de-un taraf şi-o cântă? Păi vezi bine că da. Da’ dacă nu mă credeţi vedeţi şi ascultaţi:
Dacă aveţi răbdare şi ascultaţi şi a doua piesă, o geampara, cântată într-un Caffe Club din îndepărtata (pe hartă) Altadena CA, puteţi admira în voie talentul şi, de ce nu, virtuozitatea ţambalagiului, Cory Beers, care n-ar face de râs niciun taraf originar din România.Dar şi basistul, Simeon Pillich, şi acordeonistul, Nick Ariondo, arată a fi familiarizaţi cu „hangul” în contratimp specific, care pune pe moaţe degetele multor muzicanţi de-ai noştri.
Şi după cum se vede repertoriul nu e deloc restrâns:
Mă gândeam că unii amici s-au arătat vexaţi când am criticat o dom’şoară sportivă cum că nu-şi onorează renumele. Cum pot s-o critic, cică, ea ne duce numele în lume! După părerea mea ne cam duce numele cum c-am fi ciuca bătăilor, dar la asemenea argument trebuie să tac. Dar cum e cu americanii ăştia? Oare ei nu ne duc, pro-bono, numele în lume?
Din păcate numărul de vizionări este foarte mic, motiv pentru care m-am găsit eu să le fac un pic de reclamă, cu mica audienţă pe care-o am. Dar ce să fac, contribui şi eu după posibilităţile mele la popularizarea loc. Dacă v-am stârnit curiozitatea, daţi căutare pe Youtube cu numele band-ului, „The Garlic Band”. Merită.
Încă una şi mă duc, „Învelitul miresei”:
Toată stima mea, maestre Miamon Miller!
PS – În fine, am aflat că band-ul respectiv are şi un sit unde puteţi afla mai multe amănunte.
Cum eu n-am ştiut de el când am scris cele de mai sus, vă las plăcerea de a descoperi mai multe.
S-au împăunat muultă vreme cu sintagma „ţara tuturor posibilităţilor”, da’ a devenit evident că, cel puţin azi, este o impostură. Că se vede că SUA au devenit o ţară de mici copii pe lângă România. Vai de capu’ lor! Şi asta nu de azi de ieri. E drept, s-a zvonit cu ani în urmă că au fost falsificate alegeri prezidenţiale pe acolo, da’ nu s-a pomenit acolo, cum a fost posibil în România, ca în ţară să câştige alegerile un candidat, iar la „numărarea voturilor”, soarta alegerilor să fie răsturnată de către aşa-zisa diasporă!
S-ar putea auzi în SUA, cum s-a întâmplat în România, ca milioanele de voturi exprimate la un referendum să fie băgate sub preş, ba să mai şi fie anchetaţi de procuratură cetăţeni pe motiv că au votat?
S-ar putea pomeni în SUA închiderea unui trust de presă de către fisc şi asta nu pentru evaziune fiscală ci aşa, pen’că aşa vrea muşchii… cuiva, în dispreţul vădit faţă de Constituţie, faţă de libertatea presei, ajunse în România vorbe goale?
Trebuie să fim mândri, le-am suflat americanilor titlul de glorie de „ţara tuturor posibilităţilor”! Săracii de ei! La ei mai e valabilă chestia aia spusă mai ieri de Ambasadorul Hans Klemm, cum că libertatea de exprimare e sfântă şi că nimeni n-are voie s-o pună în discuţie, nici chiar Congresul. Hă, hă, hă! Ia să vedem, acu’ mai zice ceva?
Timpul rămas până la... 