Despre Oltchim şi nu numai


Prin luna septembrie 2012, pe când subiect în discuţie era privatizarea Oltchim cu Dan Diaconescu în direct, am citit un comentariu pe un blog, care ieşea şi din topicul la care participa şi din nivelul la care se purtau discuţiile acolo. L-am copiat şi l-am arhivat. Şi bine am făcut, blogul în cauză a fost desfiinţat, iar autorul comentariului a plecat dintre noi. Zilele trecute, citind un articol intitulat „Un eşec guvernamental: Oltchim” mi-am amintit de comentariul arhivat cu luni bune în urmă, care cam temperează poziţiile oarecum politicianiste de genul „cine-i de vină?!” Fie aceasta o restituire.

Bibliotecaru 28 septembrie 2012, 09:46

Nimeni în România nu spune de ce totuşi ţara noastră nu mai are industrie, de ce se dă totul la fier vechi.

După revoluţie s-a trecut la economia de piaţă, asta cel puţin pe hârtie… nu s-a făcut însă nici un fel de schimbare de paradigmă economică.

Ce şi-au spus politicienii, trecem la economia de piaţă şi scăpăm de responsabilitate, în economia de piaţă vine privatul şi el se descurcă singur.

Din nefericire această atitudine nu putea duce decât la distrugerea întregii industrii pentru a se reconstrui, eventual, una nouă… pe măsura posibilităţilor unei ţări care nu are absolut deloc capital privat.

Ce înseamnă economia centralizată?
Înseamnă că ştiind ce populaţie am, ştiind aproximativ şi cum va evolua aceasta, ştiind şi consumul specific „pe cap de locuitor”… cineva poate calcula aproape exact cât şi ce va consuma România în fiecare an de acum în 50 de ani. Evident, previziunea se înrăutăţeşte pe măsură ce trece timpul, dar nu atât de mult încât o data la cinci ani (iată, cum apare şi rostul Congreselor PCR) să nu poţi să le ajustezi.

Guvernul care conduce economia centralizată ştie câţi pantofi se vor cumpăra la anul, câţi peste doi ani… câţi peste 50 de ani. Cu alte cuvinte cunoaşte şi nevoia capacităţilor de producţie pentru pantofi. Cunoaşte însă nu numai atât, ci şi nevoia de piele, de înlocuitori de piele, de tălpi, de cauciucul care intră în tălpi, de clei, de maşini de cusut, de maşini de presat, vopsea… De aici cunoaşte şi necesarul pe orizontală, vaci, oţel, petrol, forţă de muncă…

Iată că un guvern în economia centralizată poate să stabilească nu numai ce fabrici şi uzine trebuiesc, nu numai necesarul de materie primă şi forţă de muncă, dar şi conexiunile dintre ele, etapele în care acestea trebuiesc realizate, pentru că nu ai ce face cu o fabrică de încălţăminte dacă nu ai o tăbăcărie care să ofere materia primă, dar nici cu tăbăcăria făcută cu 10 ani înainte de fabrica de încălţăminte pe care o deserveşte.

Economia centralizată are două mari hibe (că altfel această proiectare sună extrem de bine).
1. Se adresează economiilor închise (cu exporturi-importuri) controlate.
2. Este o economie inovativă (după cum câte un inginer venea cu o inovaţie) şi nu evolutivă, pentru că nu există o concurenţă care să provoace noul şi evoluţia (motivul pentru care în occident produsele erau mai arătoase şi cu o tehnologie mai avansată).

Problema tuturor acestor mamuţi de producţie este inexistenţa condiţiilor de economie centralizată. Industria şi consumul intern s-au restrâns spre zero şi atunci ele nu mai au pentru cine produce. De asemenea şi sursele de materie primă au dat faliment pentru că ele sunt proiectate pentru a asigura materia primă către obiective care nu mai există.

OLTCHIM are deci mai întâi o problemă de asigurare a materiei prime ce nu poate fi rezolvată prin ARPECHIM, asta pentru că nici ARPECHIM nu poate funcţiona la o cincime sau o zecime de capacitate pentru a furniza materia primă pentru OLTCHIM. De asemenea OLTCHIM are o problemă de desfacere, pentru că nici el nu poate funcţiona la o mică parte din capacitate. Singura soluţie pentru industria Românească de dinainte de 1989 este un plan prin care ea ar ajunge la o formă a producţiei la nivelul şi organizarea de dinainte de 1989. Altfel… cheltuim degeaba cu ele. Pe de alte parte, economia Românească nu poate începe de la zero pe principiile „economiei de piaţă” pentru că, după 22 de ani, încă nu s-a făcut acumularea primitivă de capital. Bogaţii României au averi de carton şi începutul crizei din 2009 a arătat cum, în numai câteva luni, cineva poate ajunge la mai puţin de un sfert de avere fără să vândă nimic.

Suntem într-un cleşte al inactivităţii şi condamnaţi la robie, fără să fim vinovaţi nici de economia centralizată şi nici de economia de piaţă.

Menţionez că nu am intervenit cu nimic în text.

Reclame