Ce-am mai tropăit!


Auzi ici, colo, destule voci care iarăşi au găsit motivul de-a-şi gratula compatrioţii ca mioritici, pasivi, mămăligi etc, referindu-se la „lipsa de reacţie” a românilor în faţa desconsiderării de către comisarii UE şi, drept urmare de către CCR, a votului copleşitor exprimat la referendum. În opinia lor românii ar fi trebuit să se mute-n stradă, cu mic cu mare, că alte naţii pentru mult mai puţin ies cu milioanele (unul, mai simpatic, ne vorbeşte de catralioane). Plini de elan revoluţionar, se declară dezamăgiţi de mămăliga  care nu face explozie.
Probabil că-n opinia lor, pe-acolo pe unde văd proteste de stradă, alea se declanşează spontan, prin telepatie. Aşa, deodată, gândind la unison, unui milion de oameni îi trece prin cap că e cazul să protesteze-n stradă şi se trezesc cu toţii, care cu pancarte, care cu portavoci, care cu… ce mai poate (ba şi oareş’ce coctailuri Molotov) pe bulevardele capitalelor, protestând pentru toate fleacurile, când pe român nu-l scoţi din casă pentru nimic în lume.
Au încercat unu, doi, să antreneze oamenii la nişte „plimbări” prin faţa intrării la Cotroceni, da’ s-au lăsat păgubaşi destul de repede. Totuşi, ajunseseră să strângă la „plimbare” câteva zeci de cetăţeni cuceriţi de exemplul personal, dar mulţimea era prea subţire faţă de dorinţele lor, care s-au visat urmaţi de o mare de cetăţeni.
Cred c-ar fi cazul ca indignaţii ăştia să gândească mai mult înainte de a deschide gura sau a se supăra pe tastaturi. Păi dacă lucrurile ar sta cum le prezintă domniile lor, de ce-ar mai fi nevoie de campanii electorale? Că doar cetăţeanu’ ştie el care-i treaba cu partidele, că doar unele i-au băgat mâna-n buzunar, iar altele nu. Nu e clar? Ce ne mai pierdem timpu’ la 4-5 ani odată să-i vedem pe politicieni cum fac spume la gură pe sticlă şi la mitinguri? E doar suficient să vizionăm emisiunea lu’ Tică şi să citim blogu’ lu’ Tache, că ne spun ei acolo ce-avem de făcut, iar apoi trebuie doar să stăm liniştiţi până simţim impulsu’ ăla telepatic şi bâşti în stradă la proteste.
Lăsând gluma la o parte, niciodată n-a fost suficientă existenţa stării de nemulţumire în rândurile unor categorii sociale. Mişcările de protest, revoltele, revoluţiile, nu au fost niciodată declanşate doar de existenţa unor tensiuni sociale aceasta fiind doar condiţia necesară dar nu şi suficientă. Degeaba ai nu ştiu ce cantitate de explozibil. Fără detonator poţi să te plângi că TNT-ul e asemenea mămăligii, inofensiv.
E necesară concentrarea acestor tensiuni, organizarea (în care se prevede inclusiv logistica), planificarea şi, la momentul potrivit declanşarea mişcării.
Toate acestea pot fi realizate mai greu de un lider. E necesară implicarea unei forţe fie sociale (sindicat), fie politice (partid). Pentru succes, masele nu sunt o turmă, ele au nevoie de conştientizarea obiectivului, iar pentru aceasta cel/cei ce vor să declanşeze o mişcare au nevoie de credibilitate.
Eeeeei, acum ar cam fi momentul în care să-ncercăm să răspundem la-ntrebarea: Oglindă, oglinjoară, cine are cea mai mare credibilitate în ţară?
Se aud voci: ăla eu, ăla eu! Ce-am mai protestat eu! Cât am făcut eu,… ăhă!

PS – nu ştiu cum se face că ăştia de se tânguie de impasibilitatea românilor, parcă mai ieri ne făceau capu’ calendar cu opţiunea lor de a protesta (la ce?) prin neprezentare la vot. Că cică n-aveau pe cine vota, că nu se înscrisese Hristos în cursa electorală! Proteste la greu dom-le! Prin neparticipare! Ăhă!
Adică: Ce-am mai tropăit! Mamăăăăă!