Şi, care-i problema?


Trăiesc de multe ori cu senzaţia că am atins pragul de percepţie a absurdului, după care nu mai poate exista ceva care să declanşeze senzorul care mă face atent că ceva nu-i în regulă. Şi totuşi văd că ar trebui să existe o lege a lui Murphy care să statueze că: Întotdeauna se poate şi mai rău!
Trăiam cu iluzia că undeva trebuie să existe o limită la care să fiinţeze graniţa dintre normal şi anormalul vieţii politice româneşti. Văd însă că guvernarea Băsescu face ce face şi acum încearcă să iasă din criză prin exportarea principiului „C’aşa vrea muşchii mei!” O face prin contrabandă, forţând graniţa aia dintre normal şi anormal. Şi uneori în drept, deci şi-n dreptul internaţional, funcţionează principiul reglementării conform „precedentului”, când acesta există. Şi dacă nu exista până acum, iată că a apărut (el, precedentul). Că şucărit de poziţia Olandei care-a zis că nu-i de acord cu admiterea României în spaţiul Shengen, Alesu’ Românlor şi-a umflat muşchii şi a hotărât să le-arate el olandezilor cine-i el. Aşa că muşchii lui refuză să-l primească pe Ambasadorul Olandei, care stă degeaba cu scrisorile de acreditare pe la porţile Cotroceniului de vreo 6 luni.
– Ce reguli, ce relaţii între state, ce diplomaţie, beeeey? Voi aţi auzit de Băsescu? Dacă nu, auziţi acu’, că-n România el e alesu’, el e şefu’, aşa că dac-aşa vrea muşchii lui, n-are chef, n-are timp, are alte treburi decât să acrediteze un ambasador al unui stat. O să-l primească numa’ dacă vrea el, să vază şi alţii cum e să stai pe dinafară!
Ceeee? Şi ce dacă-i un stat membru UE, NATO şi ce-o mai fi acolo?
Care-i problema?
+++
Morala: O să fie admisă România-n Shengen când o zbura Băsescul!